Povestea începe în vara anului 2004 cu mama Andreescu ?i mama Suciu la coafor, care din vorb?-n vorb? s-au decis ca fiul Andreescu s? mearga cu fetele (Ko&Aja) în Retezat. Când am aflat, a trebuit s?-l conving pe Tata Soso s?-l primeasc? ?i pe el în ga?c?. Cum s?-i explic eu cine e Andrei ?i în ce calitate vine, nici eu nu îl cuno?team foarte bine, doar cateva conversa?ii pe mIRC ?i întâlniri accidentale în mega discoteca Montana, ?i atunci l-am prezentat ca fiind cel mai bun prieten din copil?rie al Corinei.

Dupa ce s-a intregit echipa am plecat înspre Bucura cu tolba plin? de provizii ?i cel mai important, cu bri?ca. În prima zi am mers în rezerva?ie unde am v?zut ?i capri?e negre (am avut chiar si un incident cu una dintre ele), am cautat far? succes marmotele de la Milka, am v?zut multe lacuri ?i am cautat z?pad? cu viermi (alt? poveste).

A doua zi am urcat pe Peleaga, dupa care am s?rit din piatr?-n piatr? in Valea Rea. Dupa ce am cucerit cel mai inalt varf din Retezat am meritat o cina de pastrav cu balmos, la ciobanul Ion si nora-sa (si nu, Chispic nu a scos chitantierul pentru pestele din Bucura)
Am uitat sa mentionez ca Andrei era, pe atunci, fotograf amator, si noi am profitat de asta la fiecare lac, marcaj, varf, copac, stanca…nu conta…era important sa fim noi in poza.

?i a?a m-am împrietenit eu cu Andrei ?i merit s? fac parte din cei 24 de prieteni care îi ureaz? LA MUL?I ANI!!!

Candva, demult, cand eram noi tineri, se intampla prin anul 2005. Amandoi eram in primul an de facultate si primul an petrecut in Bucuresti, sositi acolo de nici o luna. In aceste conditi ne-am hotarat noi sa mergem la un meci de al Stelei in Cupa Uefa.

Pe vremea aceea si Steaua avea echipa buna cu jucatori buni si care erau in forma maxima, jucatori ca Radoi, Dica, Iacob sau Goian care avea sa ajunga chiar golgheter-ul echipei in cupa uefa. Desi echipa nu incepuse sezonul foarte bine find eliminata din Liga Campionilor de catre Rosenborg, Steaua juca foarte frumos si marca multe goluri si multe goluri fromoase. Acestea se datorau in mare masura si antrenorului Oleg Protasov, al carui nume era strigat la fiecare meci si care a ramas inca in inimile multor suporteri stelisti datorita modului de abordare a meciuriilor. In aceste conditii erau promisiuni destul de bune ca meciul sa fie un meci frumos.

Primul lucru pe care trebuia sa il facem era sa facem rost de bilet. Insa era devreme, asa ca puteam sa cumparam de la stadion. Stadionul era destul de departe si nu prea stiam noi Bucurestiul dar noroc cu un coleg care mi-a spus de cea mai buna varianta de ajunge in Ghencea. Astfel, intr-o zi dupa ce terminam amandoi facultatea, ne intalnim si mergem noi cu 41 pana in Ghencea la stadion. Dupa ce luam bilete vedem ca drumul spre stadion nu e inchis si nu e pazit de nimeni asa ca intram noi in complex si apoi fiind si portiile stadionului deschise
urcam pana sus in peluza ca sa vedem si noi inainte cum arata stadionul Stelei. A fost singura data cand am vazut pe viu stadionul complet gol si in afara unui meci. Vine apoi si ziua meciului, de data asta plecand de acasa pornim la drum din Unirii. Acelas coleg care sta in Ghencea ne-a zis si de autobuzul cu care puteam ajunge din Unirii. Nu ne-a spus insa si de aglomeratie care se face in momentul in care cel putin 20 de mi de oameni vor sa mearga la meci. In cele din urma, am renuntat de la autobuz si am mai mers putin pe jos. Asadar, incepe si meciul. Cum nu am specificat inca meciul era Steaua – Lens. Si chiar a fost un meci fantastic, unul din cele mai bune meciuri jucate pe teren propriu de catre Steaua, in cupele europene.

Scorul final a fost 4 – 0 si noi am avut norocul ca trei 3 din cele 4 goluri sa fie marcate chiar pe partea in care stateam noi astfel incat am avut si prilejul sa le vedem din pozitie perfecta. La finalul meciului normal aceasi aglomeratie, chiar mai mare, intrucat toti plecau de la stadion in acelasi timp. In autobuze nu mai puteai arunca nici macar un ac, asa ca am pornit noi pe jos pe bulevardul Ghencea, doar om ajunge noi pana la urma macar in Unirii. Am mers noi destul, pana la urma pe undeva in fata la Marriot ne-a prins din urma un autobuz care era gol si care ne a dus pana la metrou la Izvor.

Sezonul Stelei a continuat sa fie unul fabulos a urmat printre altele dubla cu Heerenven, noi fiind prezenti la returul jucat de aceasta data pe Stadionul National Lia Manoliu, apoi a mai fost victoria de vis din Spania cu Betis si meciuriile cu Rapid retur, la care tu ai fost din nou pe stadion. Apoi totul s-a incheiat pe Riverside Stadium, unde eram cu 2 picioare in finala.

Locul petrecerii actiunii : la Rujan acasa
Personaje : Andrei, Rujan, Bodi si Cori

Pentru ca majoritatea intalnirilor noastre au drept scop jocul de carti, acest lucru s-a intamplat si in acea seara. Formarea echipelor nu a durat mult…si anume : prima ,echipa Cretilor (Rujan si cu mine),si cea de-a doua, echipa formata din Andrei si Bodi. Echipele au fost stabilite, mai ramanea sa inceapa jocul. Cruce. Zis si facut.

Mai o saratea a la mama lui Ruji, mai un suc , mai o gluma buna si uite asa am castigat prima partida. Ce am uitat sa precizez este ca pierzatorii faceau fiecare cate 20 de flotari, cu exceptia mea, care faceam doar 20 de genuflexiuni. Si uite asa Andrei, impreuna cu Bodi, s-au conformat pedepsei. A doua partida castigata tot de no, a treia la fel. Deja atmosfera nu mai era ca la inceputul jocului. Andrei tot infuleca la saratele de ciuda si tot afirma ‘cat bulan..cat bulan pe voi ’.

Pana la urma au castigat si adversarii nostri o partida si am ispasit si noi pe- deapsa. Andrei era extaziat si spunea ca de aici, ne arata el noua. Binenteles ca nu s-a intamplat acest lucru, am castigat fiecare partida pana la sfarsitul jocului. Andrei nu mai putea de nervi, pe cand Bodi era foarte calm si, impreuna cu noi, se amuza pe seama lui. A inceput Andrei sa spuna ca noi, de fapt, nu stim sa jucam, ca e numai norocul de noi si ca trebuie stiinta pentru asa ceva si ca, sa ne demonstreze, hai sa schimbam jocul si sa pastram echipele, sa jucam ‘66’.

Binenteles ca o echipa asa de buna ca cea a Cretilor s-a conformat si a inceput iar sa castige partida dupa partida. Imi placea de Andrei. Desi pierdea, el era tare perseverent, continua jocul cu o dorinta foarte mare de a reusi a ne bate. Se tot incuraja cu faptul ca noi nu stim sa jucam, tot asta ne spunea. Binenteles ca si Ruji ii dadea apa la moara si Andrei mai avea un pic si lua foc. Deja cand trebuiau sa-si ispaseasca pedeapsa, saracii de ei, nu mai puteau face nici 5 flotari. Erau terminati, se plangeau ca nu se mai pot misca.
Si, uite asa, s-a terminat seara…noi cu o satisfactie enorma si ei cu un inceput de febra musculara care s-a agravat, cu siguranta, a doua zi.

Poate ca povestea nu e asa de reusita relatata de mine, dar a fost spusa din suflet si sunt sigura Andrei, ca atunci cand o vei citi, o sa-ti aduci aminte de acea seara si de pedepsele acelea si o sa schitezi un zambet. Asa, pentru Creatza grupului.

Sa scriu o poveste, de fapt nu o poveste, mai degraba o intamplare, sa imi aduc aminte care ar fi cea mai semnificativa. Desi ar fi cateva de unde as putea alege, un revelion, un 2 mai, mai multe filme si iesiri la bowling, biliard, cand spun Andreescu nu pot sa nu ma gandesc la acea seara …

Nu imi aduc foarte bine aminte cum a inceput totul sau de unde anume ne intorceam dar stiu ca eram in formula obisnuita: fetele de la 106 si tu, in metroul spre casa la o ora destul de tarzie, tin sa subliniez acest aspect pentru a justifica intr-o oarecare masura decizia necugetata si neinteleapta pe care am luat-o putin mai tarziu. Mai o vorba, mai un ras, mai o gluma si nici una, nici doua Andrei ajunge la concluzia ca ii este cam foame si ca frigiderul nostru cu proviziile modeste, de care dispuneam in acel moment, nu are cum sa il multumeasca. Asa ca noi, fete de treaba, ne punem pe adus propuneri cu ce ar putea Andrei sa manance la ora aia si mai ales de unde si ajungem la nu foarte renumita shaormerie de la Big. De aici a inceput si marea noasta dilema: daca shaormeria este sau nu non-stop, pentru ca, dupa calculele mele daca ea nu era non-stop programul ar fi trebuit sa se fi incheiat deja si cautarea noastra ar fi trebuit sa continue. Deci fiecare si-a dat cu parerea: tu sustineai sus si tare ca e deschisa, eu spuneam ca nu, Brinzan inclina spre inchisa si Badescu a ales sa nu se pronunte, din cate imi aduc io aminte.

Si cum lucrurile nu ar fi putut ramane la nivelul de simpla diferenta de opinii, te-ai gandit sa faci dezbaterea putin mai interesanta si cum altfel, decat cu un pariu. Badescu a ales sa nu se implice, fata desteapta, Brinzan inclina sa puna pariu dar s-a retras, pe baza experientelor anterioare de care eu nu am avut parte asa ca, da hai sa pun pariu, sau nu, pana la …. “prajitura”, nu as putea spune de unde anume a aparut cuvantul, dar din acel moment judecata mi-a fost intunecata si gandul la o savarina castigata, cu muulta frisca care ti se topeste in gura, m-a facut sa accept pariul si sa fiu destul de sigura ca am dreptate si ca argumentele mele sunt intemeiate, desi nu sunt o mare consumatoare de shaorma si nici o mare cunoscatoare in ceea ce priveste modul lor de organizare. Nu mai conta ca daca pierdeam trebuia sa iti cumpar o shaorma pentru ca eu nici nu ma imaginam in situatia de invinsa. Deja ma si vedeam victorioasa, cocotata pe canapea, cu lingurita cu tractoras, la fel de fericita ca mine, cum savuram impreuna minunata savarina.

Pana sa ajungem la statia noastra ai avut destul timp sa semeni indoiala si sa ma faci sa ma gandesc mai bine la decizia luata, dar cu cat te vedeam mai sigur, cu atat imi venea sa nu dau inapoi si cu atat mai mult imi doream sa nu ai dreptate asa ca am ramas la argumentele mele, cum ca nu este nici statie de taxi-uri si nimic altceva pentru care shaormeria sa fie non-stop.
Nu a mai trecut mult timp si metroul a ajuns. Bineinteles ca nu am mai avut rabdare si am fugit repede pe scari si imi doream atat de mult sa vad luminile stinse si pustiu pe acolo, si sa va astept in capul scarilor si sa rad de fericire si sa savurez momentul pana sa ajungeti voi si sa fac si un dans al victoriei eventual, aveam planuri mari, ce mai. Mare mi-a fost mirarea cand am ajuns si nu numai ca era deschis inca, dar era si non-stop si mai era si lume la coada. Nu pot sa spun ce sentimente m-au incercat, mi-a fugit pamantul de sub picioare. Imi venea sa ma duc la ei si sa ii rog sa stinga luminile si sa se ascunda macar 10 minute, dar mi s-a parut inutil cand am vazut ca va apropiati si am realizat ca nu as fi avut destul timp sa ii conving pe oameni sa se ascunda si ca probabil s-ar fi uitat la mine ca la o nebuna si nici nu m-ar fi bagat in seama. Asa ca am asteptat resemnata sa va faceti aparitia si sa imi accept infrangerea rusinoasa.

Nici nu a fost nevoie sa ajungeti sa vedeti cum stau lucrurile pentru ca se citea totul pe fata mea: shaormeria era deschisa. Ati ajuns sus, ati ras, ati aratat cu degetul, m-ati pus la rand, ati mai facut si poze, asa ca sa fim siguri ca nu vom uita niciodata momentul in care Andreescu a mancat o shaorma castigata de la mine la un pariu pe care eu l-am pierdut. Poze in momentul inmanarii marelui premiu, fara traditionalele strageri de mana pentru ca nu era cazul si savurarea premiului cu numeroase “mmmmm” si “vai ce buna este aceasta shaorma”, “ nu cred ca am mancat shaorma mai buna ca asta” etc. Nu pot spune ca am avut cele mai bune si dragute ganduri pentru tine in acel moment, dar m-am cait si mi-am retras blestemele, cand ai considerat ca totusi meritam prajituri, deci si eu. Evident ca nu am putut sa mananc atunci prajitura, pentru ca nu era castigata pe buna dreptate si am si eu mandria mea, care a tinut pana a doua zi, pentru ca, ce naiba, nu poti sta suparata pe mancare, pentru ca asa zicea mami si eu o ascult :D.

Cu aceasta ocazie mie mi-a fost confirmata inca o data lipsa de noroc de care am parte, si nu as putea spune ca nu o sa mai pun niciodata vreun pariu cu tine, pentru ca cine stie ce alte castiguri ametitoare o sa mai imi ia mintile, dar cu siguranta o sa ma gandesc de doua, trei sau chiar de mai multe ori pana sa accept pariul. Si in ceea ce te priveste ai mai avut parte de inca o ocazie in care ai avut dreptate, si in care si-a facut simtita prezenta carul de noroc de care ai parte, asa ca, ce pot sa spun decat ca si de acum inainte sa castigi toate pariurile pe care ai de gand sa le faci, mai putin pe alea cu mine :).

Orice asemanare a personajelor cu personae reale nu este deloc fictiva sau aleatorie. Se facea ca eram destul de tinerei, la finele anului I de facultate, Raul se intorsese de la Lyon, eu de la Oradea, Andrei din Bucuresti, Rusu de la Cluj si uite asa cateva zile ne-am vazut acasa. Pana cand am pus la aplicare un pland grotesc: chef la Bacia.

Ca majoritatea petrecerilor a fost o fecioreasca. Ne-am dat intalnire la baraj la Hateg, fiind o zi insorita eu eram plecat la un gratar cu niste amici, binenteles si ei au participat la petrecere.Pe baieti i-a adus tata lu Sosso la baraj, m-au luat si pe mine si am plecat spre Bacia, mai tarziu au aparut si restul trupei si anume Septi, Danutz, Cretzu si Mocanu. Si uite asa s-a facut o trupa frumushica si urma sa inceapa un mic chef.

S-a ajuns la Bacia, s-a dat drumu la narghileaua artizanala confectionata dintr-o sticla de prigat un furtun de dus, o doza taiata, carbunii si tutunul au fost aduse de Ruji direct de la sursa din Lyon. Binenteles in narghilea nu se putea pune apa doar vin:), dupa cateva fumuri de narghilea, pahare de vin, dansuri, carti, Septi si cu Danut au dat o fuga la Simeria sa cumpere niste VODKA, nimeni nu stia ce avea sa urmeze.

S-a baut vodka in toate felurile cocktail-uri, shoturi, seaca, pana Andrei a avut geniala idée de a flamba un shot de vodka, nu de alta dar eram obisnuiti de la mare cu shoturile flambate, doar asa le-a cunoscut Andrei pe suedeze :), nimeni nu vroia sa incerce shot-ul flambat asa ca a incercat cel care a avut si ideea, nu dam nume ca nu e frumos. Si pregateste el shotul tot ca la carte cu paharu mare peste shot sa faca aburi, aburii trasi pe nas frumos cum invatasem, ajunge sa bea si paharu, iar in secunda urmatoare fugea de parca ardea podeau, probabil de la shot :P, ajunge in mijlocul gazonului englezesc tuns in fiecare weekend de tatal meu, si ajuns acolo isi exprima toate sentimentele fata de vodka flambata. Sincer as mai povesti cu cea mai mare placere de continuarea chefului, dar din pacate pe la ora 12 mi s-a rupt filmul, au ramas sa chefuiasca doar Andrei, Ruji si Danutz, ca sa va dati seama ce a urmat, am constatat dimineata ca nu mai aveam carbuni pentru narghilea, iar Danutz si Ruji dormeau cu niste pistoale tip bricheta sub perna. Si, sa nu uit, toata noaptea au ascultat tam-tam-uri ceva muzica arabeasca cantata numa la tobe. Da stiu, nu va vine sa credeti ca Ruji si Sosso au asculta toata noaptea muzica arabeasca:).

Pornesc acest itinerariu prin amintiri cu o puternica nostalgie in suflet. Precum orice alta poveste, si aceasta va avea un inceput si, bineinteles, un sfarsit. Subiectul povestirii este un baiat.Il voi numi Andrei.
Legatura de suflet dintre mine si Andrei este una puternica. Inca de mic l-am perceput si considerat drept fratele meu mai mic (mai bine spus un al doilea frate mai mic). Chiar pot spune sincer si deschis ca nu cred sa fi facut vreodata vreo diferenta intre Andrei si Liviu.

Sincer, nu stiu in ce masura isi mai aminteste ‘baietelul’ de aceasta intamplare, dar eu unul o am inca intimparita in minte de parca totul s-ar fi intamplat ieri. Fara prea multe amanunte am sa incep direct povestirea si voi lasa cuvintele sa vorbeasca de la sine.

Cum marea nu putea sa lipseasca din aceasta povestioara, fiecare isi va da clar seama ca este vorba despre vacanta de vara. Sunt ceva ani de atunci si, pentru a nu gresi, si mai ales pentru a nu realiza cat am imbatranit voi spune doar atat. Era in vacanta de vara, intr-o minunata zi de vara cu soare afara si cu sunet calm si linistit de valuri in mintile noastre.

Obiectivul stabilit initial dupa lungi discutii a fost incursiunea spre mare, dar in grup. Asadar eu, Liviu, Mitrana, Rujan, Andrei am plecat in minunata vacanta spre litoral.
Bineinteles, aici fac o mica paranteza, din obligatie pentru barosana (frumoasa Alexandra) si din respect pentru viitorii cititori nu voi enunta mai mult de o intamplare. Bineinteles ca au fost mult mai multe.

Asadar, spre finalul sejurului nostru, intr-una din seri am cazut de acord sa mergem in oras, o discoteca, o fetita, ceva sa ne distram. Aici, pentru a anticipa ce urmeaza, trebuie sa dau cateva detalii. In acest sejur, pe langa baietii amintiti mai sus, cu noi a venit si Cezar. Am cazut de acord sa-l luam cu noi si a stat cu mine si Liviu in camera. Pana la urma chiar a fost un baiat de treaba.

Asadar, in seara aceea, am fost prin cateva cluburi (din pacate, majoritatea au fost de house) Parca il si vad pe Rujan si Andrei cum se rupeau ei pe ringul de dans cu miscarile ce i-au facut celebri.
Stand sa ma gandesc mai bine in seara aceea am iesit sa-l sarbatorim chiar pe Andrei. Intamplare a facut sa fie chiar ziua lui (zic intamplarea pentru a face un pic pe nevinovatul, dar de fapt Andrei ne invitase de la inceput). Parca asa este, caci asa i-am si permis mai multe lucruri. Sper sa-mi amintesc corect, daca nu, luati-o ca pe o fictiune.

Nu stiu cum se face, dar dupa ce am chefuit si ne intorceam acasa, pe drum, dupa un scurt schimb de opinii cu Liviu, nu-l mai vad pe Andrei. Sa aflu ca, de fapt, el cunoscuse o suedeza parca si ramasese cu ea nu stiu in ce discoteca. De fapt, stai ca acum imi amintesc…intr-una din discoteci parca s-au cunoscut si spre casa el nu se mai dezlipea de ideea de a merge cu tipa respectiva.

Acesta a fost unul dintre momentele grele pentru mine, caci, fiind cel mai mare in cadrul grupului, am privit cu mare responsabilitate tot ce faceau ceilalti si ii consideram in grija mea.

Asadar, l-am luat pe Cezar si am mers dupa el. Cand am ajuns la intrarea in clubul respectiv si l-am vazut pe Andrei intreg, inca lucid, insa clar sub mreaja tinerei suedeze am spus clar vine cu mine acasa. Nu discut. Insa pe langa suedeza asta era si un tip dublu cat mine si cu un aer usor de smecheras (am impresia ceva amic de al fetei). Asta mai mult m-a facut sa nu am incredere in ce era posibil sa urmeze. Pe moment ma gandeam ca tipa respectiva va profita de el (nu ca nu ar fi fost acesta visul oricarui baiat de pe pamant, dar totusi nu vroiam sa aud ca a patit cine stie ce).

Bineinteles ca nu am avut nici o sansa sa il conving sa vina cu mine acasa. Astfel mi-am spus dupa ce mai, mai sa ma iau la bataie cu tipul de acolo “Bah frate de ce ma strofoc eu atat, cand acum am momentul prielnic sa il invat o lectie de viata?”
Asadar l-am crezut pe cuvant ca totul va fi in regula si am plecat la hotel.

Nici nu vreti sa stiti ce a fost in sufletul meu atunci. Nu am dormit toata noaptea, iar a doua zi recunosc ca am fost suparat, dar in acelasi timp bucuros ca nu se intamplase nimic cu Andrei.
A fost una dintre acele intamplari care m-au calit si pe mine pentru ce imi rezerva viitorul. Acum exact ce s-a intamplat numai Andrei stie (sper macar sa fi fost lucid pana la capat).

Asadar, as spune ca lectia invatata de mine in seara aceea a fost ca nu intotdeauna poti sa-ti impui punctul de vedere (chiar daca de cele mai multe ori si vrei acest lucru si poate ai si dreptate) si mai ales exista un procent foarte mic al numarului de cazuri in care este bine sa lasi un adolescent sa se mai si loveasca de ‘pragul usii’. Daca insa el personal nu retine si nu vede ce anume face sau unde a gresit, atunci tu esti cel in cauza care a gresit, si nu el.

Dupa cum am spus, povestioarele pot continua la nesfarsit, dar ma opresc aici.
As mai spune in incheiere un lucru. Deoarece toate aceste povestioare sunt intr-un scop nobil si anume in a-l sarbatori pe Andrei am si cautat sa gasesc ceva cu rezonanta si legatura cu aniversarea lui.

Iata-ma ajuns si in postura de povestitor, desi nu credeam, uite ca am ocazia sa aplic stilul “Ion Creanga”…bine nu chiar, o sa fie doar un remake al zilelor noastre.
A fost odata ca-n povesti a fost ca niciodata…nu nu nu merge…de la inceput.
A fost odata ca-n liceu, a fost de neuitat cand eram noi baieti holtei si fara faze-n cap.

Acuma ca mi-am facut introducerea asa misto si super cool, voi continua cu povestea in stilul old school, pentru ca altfel nu merge. Tin minte ca eram in clasa a 11-a si era intr-o zi de miercuri si eram la scoala, evident. Am avut o zi plina de invataturi si plictiseala, adica matematica, engleza, franceza, fizica, romana (plictiseala). Dupa ce s-a terminat ora de romana, urma ora de economie cu doamna profesoara Ivan. Ora era de la 13-14 si nimeni nu mai avea chef de nimic, nu ca ar fi avut pana atunci dar, ca sa fac momentul mai important, era si ultima oara si nah sincer nu interesa pe nimeni economia la momentul ala.

Eram toti in pauza imprastiati prin liceu si tin minte ca eram eu si cu miezu’ sarbatorit, adica Andreescu, pe hol si aveam o poveste destul de interesanta, mai degraba purtam o discutie din ciclu “cum se spune corect?, da’ nu conteaza ca oricum zic cum vreau”. Aceasta discutie a pornit de la faptul ca la ora de romana am studiat “Limba si comunicare”, si sa revin la momentul cand eram noi doi pe hol…se pune intrebarea pe care nici pana in ziua de azi nu am lamurit-o noi doi.

Il intreb pe Andrei:
“Mai baiatule, cum se spune corect? Ivan Turbinca…sau…Ivaaaaan Turbinca?” Bineinteles totul a venit de la faza ca aveam economie. Si a inceput dezbaterea:
-E Ivan Turbinca!
-Nu, ca e Ivaan Turbinca!
-Nu este adevarat, e Ivaaan Turbinca!
-Nici ca te puteai insela mai tare…este Ivaaaan Turbinca!
Asadar, toata dezbatarea noastra (bineinteles, in contradictoriu) era intemeiata pe accentul ala lung si care trebuia efectuat cu limba in pozitie perfecta, adica sa nu se miste cand iti misti maxilarul sa rotunjesti cuvantul si sa prinda glas..un fel de “o distorsiune a ..un degajament…al..unei constructii de…intr-o apa”

Si, bineinteles ca facand noi toata treaba asta, vad cum se indreapta inspre noi doamna profesoara Ivan la ora de economie, normal. Eu eram cu fata spre dansa si o vedeam cum vine. Andreescu nu, pt ca el era cu spatele si atunci s-a gandit el sa puna piciorul in prag si sa stabileasca corectitudinea pronuntarii cum n-a vazut Ion Creanga si neam de neamul lui sau Academia Romana in intreaga sa existenta:

- Mah Rusule..corect se zice nu Ivan Turbinca ci Ivaaaaan Turbinca! Si bineinteles ca se intampla ca in filmele cu prosti: doamna profesoara era in spatele nostru si a auzit, daca nu intrega conversatie, macar jumatate, pt ca noi eram prea concentrati sa gasim sensul corect si pronuntarea sa nu cumva sa o dezamagim pe doamna profesoara de romana (nu dau nume pt ca poate mi se aduc atingeri si acuze referitaore la drepturi de autori si folosirea fara drept a numelor si implicatii si misculatii).

Doamna profesoara, la auzul acestei discutii, nu a fost prea incantata…de noi, asa ..dar eu spun ca e bine ca am reusit sa lamurim o problema existentiala, caci altfel nu stiu cum mai dormeam noaptea si pe aceasta cale as vrea sa ii multumesc mult lui Andrei ca de atunci au trecut 6 ani si dorm destul de bine noaptea (glumesc).

Aceasta este o poveste de foarte demult care se petrece intr-un regat foarte foarte indepartat. E o poveste despre un baietzel.

Se facea ca era o zi frumoasa de primavara-vara a celui dintai an de liceu al baietzelului nostru. In acea zi Andreescu tocmai se intorsese de la “tara” din Craiova shi m-a solicitat pentru o partide de biliard. Shi staeam noi in mirificul Jambe, ne bucuram de absentza muzicii de pe fundal care ar fi putut avea intonatzii dushmanoase shi ne impartasheam unul altuia experientzele traite in perioada in care baietzelul a fost la tzara. La un moment dat, Sosso povesteste cum s-a dat el in parc pe role in Craiova, cum a cazut el de pe o rampa de la peste 2 metri shi drept dovada ishi ridica el toate catrafusele, da tricou larg la o parte, ishi desface cureaua (evident, in mijlocul carciumii), shi ishi face vazuta o bubitza de 5 mm diametru shi ca un veritabil soldat exclama: “Uite!!!”

Nu prea puteam eu sa fac nika in momentul de fatza. Stiam ca baietzeul nostru merita o ”purple hart” ca orice soldat ranit pe campul de batalie, dar eram prea shocat de marimea bubei ca sa deschid gura.
Shi s-a facut ca am terminat biliardul, am ieshit sa dam o tura de orash, ne-am mai intalnit cu ceva lume cunoscuta, care evidet adresau aceleashi intrebari: ce-atzi mai facut? Etc etc… iar raspunsul venea neintarziat cu ritualul de etalat bubitza: „am cazut de pe o rampa de la 2 metri shiiiiii. Pfoai shi ce ma doare!!!”

Dar evident, cum toate lucrurile bune trebuie sa se termine, orashelul nostru avand un numar limitat de persoane care sa-l preiveasca cu mandrie pe baietzelul nostru lovit, a trebuit sa cautam alte activitatzi in acea dupamiaza. Nu mai shtim a cui a fost geniala idee, dar ne-am decis sa dam o tura cu bicicletele, pana pe jietz, ca shi asha ne plictiseam. Am imprumutat calul lui Pasculescu pentru baietzel, mi-am luat shi eu calul din beci shi da-i sa urle.

Shi-am pedalat noi ce-am pedalat, shi-am pedalat shi-am pedalat, dar pana la urma shtitzi shi voi cum e… greu la deal cu boii mici… Asha ca am decis sa facem cale intoarsa. Vom salva printzesa de la groapa seaca cu alta ocazie. Am intors caii shi am inceput sa galopam prin stradutza ingusta a cheiilor. Stanci in stanga, rau in dreapta, in mijloc, 2 calaratzi (din care unu ranit… mama ei de bubitza).

Shi galopam noi shi galopam, vanjoshi, ca vantul shi ca gandul, cu pletele in vant (dar nu cu maciuca de pamant, ca n-aveam) cand deodata, De unde te ashteptai mai putzin, di la vale, iaca sare un zmeu in forma de tico in fatza noastra. Eu am reushit sa evit coliziunea cu bestia cea alba shi credeam ca shi baietzelul nostru, asha ca am continuat galoparea fara sa ma uit in spate inca vreo 2 minute. la un moment dat, realizand ca mi-a disparut camaradul la arme, intorc din nou calul shi incep sa pedalez din nou in amonte. Dupa 5 min, am ajuns la locul bataliei shi il gasesc pe baietzelul nostru ranit, pe langa cal, injura de zor. Mi s-a spus dupa aia, ca zmeul i-ar fi sarit in cale lasandu-i doar 3 optziuni: sa calce zmeul cu al lui cal, sa sara cu calul in rau, sau sa se arunce cu calul in shantz. Shtim cu totzi ca el de fapt a vrut sa se lupte, dar probabil instinctul autoconservator, shtiind ca este deja accidentat, l-a facut sa sara in shantz shi sa se dea din calea zmeului pe 4 rotzi.

Dupa ce am realizat ce s-a intamplat, ne-am urcat iarashi pe cai, shi am coborat incet spre metropola ca sa ne ingrijim baiatul ranit. Ajunshi in orash, evident ca avand amandoi persoane care lucreaza in domeniul mediacl acasa, am decis sa nu mergem acasa :)))). Am fost la o farmacie, am cumparat leacuri (apa oxigenata, tifon) shi am fost sa pansam baietzelul la ciushmeaua de la teoretic. Asha s-a facut, ca dupa ce a suferitat atata cu bubitza lui de 20 mm2 de pe shold, soldatzelul nostru s-a trezit cu coate genuchi shi multe altele abia ashteptand compasiunea domnishoarlor din metropola.
Am pansat baietzelul. A urlat ca o fetitza cand am turnat apa oxigenata pe rani, dar nu e o rushine, caci shi cei mai curajoshi dintre noi trebuie sa se descarce uneori shi apoi am inceput sa gonim sa dam inca o tura de orash de data asta in pas schiopatand, ca sa ii fie observate shi noiile rani.

Shi asha se face ca ajungem la momentul critic al acestei pvestiri. Se facea ca mergeam noi in sus, prin fatza pe la teatru, cand ne intalnim cu 2 domnishoare dornice sa-shi ofere compasiunea. Shi le expilcam cum s-a lovit baietzelul nostru (care era tot bandajat), cum i-a sarit tico-zmeul in fatza, furia turbo alba shi cum dupa toate aceastea ishi demonstreaza curajul shi sfideaza durerea dand inca o tura de orash. Shi cand donishoarele ishi manifestau maximul de companie asuprea eroului nostru ranit, el ce face…? “shi uite, am shi buba asta de cand am cazut cu rolele in craiova de la 2 m shi inaltzime” shi ishi ridica toate catrafusele ca sa ishi etaleze rana cea veche.

Shi-am incalecat pe-o sha (de bicicleta), shi v-am spus povestea asha.

Volumul e acum cel mai de pret lucru din biblioteca, dar nu vreau sa-l tin doar pentru mine. Asa ca m-am gandit sa spun mai departe povestile, de fapt, doar pe alea decente, ca cine stie ce angajator mai da search pe google inainte sa ma cheme la interviu (asta asa ca tot imi caut de lucru acuma). Incep cu Doi fetzi coboara un munte de Cekov, pentru ca e mai scurta un pic si nu am varianta soft a povestii, ceea ce inseamna ca trebuie sa o retastez. As fi putut sa astept pana maine si sa le cer pe mail, dar la toti ni-i greu. Sa-ncepem!


S-a nimerit ca intr-un weekend, cand era deja finalul sezonului de iarna, sa fim acasa. Eu cred ca eram in vacanta aia intre semestre, iar Andreescu venise din Anglia ca avea ceva treburi de rezolvat. Asa ca ne-am gandit sa mai dam o ultima tura pe partie, ca ninsese destul de mult in perioada aia. Ne-am luat tot ce ne trebuia de munte si in cele din urma am urcat cu telescaunul. Aveam fiecare un rucsac, Andrei avea si placa cu el. Desi nu mai erau multi turisti in Straja, majoritatea teleskiurilor mergeau. Eu am inchiriat niste schiuri si ne-am urcat pe partie.

In prima zi vremea a fost frumoasa si ne-am dat in voie pe 5 si pe Canal, pana spre seara cand ne-am dus sa mancam si noi ceva la Montana si sa ne uitam la meci (mi se pare ca juca Steaua, dar nu imi mai amintesc cu ce echipa). Oricum bulanu traia la maxim meciu, desi stelistii jucau prost, la fiecare ocazie a lor nu se putea abtine sa nu ii laude:)).

A doua zi s-a pus un viscol sus pe partie si nu era deschis decat teleskiul 3, asa ca am terminat punctele care le aveam pe cartela si am zis sa coboram, ca nu prea mai aveam ce face acolo. Problema era ca nu mai mergea telescaunul atunci si am zis sa coboram pe jos, sa nu mai dam bani pe coborare.

Andrei vorbise cu taica-su sa vina dupa noi cu masina si sa ne ia de jos de la telescaun, asa ca trebuia sa ne grabim putin sa ajungem jos. Cum ninsese destul de mult, era zapada si pe drum si numai bine pe mijlocul lui era batatorita de cum treceau masinile. Atunci Andreescu se gandeste sa coboram amandoi pe placa, cat timp zapada e buna pe drum. Ne-am asezat noi pe ea, am inghesuit si rucsacii acolo si ne-am dat drumul la vale. Problema era ca prindeam viteza destul de mare si nu reuseam sa mentinem placa pe mijlocul drumului unde era zapada buna, ci ne mai loveam de zapada de pe lateral, care ne intra pe sub haine si prin ghete. Eu cum stateam in fata si cum nu aveam ochelari, imi sarea foarte multa zapada in fata si nu vedeam nimic asa ca am si picat de cateva ori, iar pana jos ne-am udat destul de tare. Am ajuns si la masina, iar in cele din urma acasa.

Oricum pana la urma a fost un week-end pe cinste la munte si asteptam si iarna viitoare mai multe.

Tin minte ca imi placea sa invart cutiuta cu datele.